Regimul juridic al nulităţii relative
Prin regim juridic al nulităţii relative se înţelege reglementarea legală pe care trebuie să o respecte această sancţiune de drept civil. Regimul juridic al nulităţii relative se exprimă în următoarele trei reguli şi vizează tot atâtea aspecte: cine poate invoca nulitatea (A), cât timp poate fi invocată nulitatea (B) şi existenţa sau inexistenţa posibilităţii de a acoperi nulitatea prin confirmare (C).
A) Deoarece scopul ei este să ocrotească interese individuale, nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic. Invocarea poate fi făcută personal de cel interesat, dacă are capacitatea necesară pentru aceasta, dar poate fi făcută şi de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitatea de exerciţiu.
Dintre aplicaţiile legislative ale acestei reguli, putem reţine art. 952 C. civ. (persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului si interzisului incapacitatea lor), art. 30 alin. (3) din Legea nr. 16/1996 (Arhivele Naţionale pot solicita instanţei judecătoreşti anularea actului de vânzare, chiar şi după expirarea termenului de prescripţie a răspunderii contravenţionale, în condiţiile legii civile - în cazul ofertei de vânzare sau vânzării documentelor care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României de către persoane fizice sau persoane juridice, fără respectarea priorităţii Arhivelor Naţionale de a le cumpăra).
Deşi regula în discuţie este formulată restrictiv, totuşi, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic aparţine unui cerc mai larg de persoane. Astfel, nulitatea relativă a unui act juridic civil poate fi invocată:
- de cel al cărui interes a fost nesocotit ia încheierea actului juridic (ex: de victima violenţei, de cel fără discernământ, de titularul dreptului de preemţiune etc.);
- de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu. El încheie şi actul juridic pentru incapabil, de aceea, pentru a-l ocroti pe cel aflat sub protecţia sa, este firesc să i se permită invocarea nulităţii când este cazul;
- de succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic, cu excepţia acţiunilor intuitu personae;
- de procuror, în condiţiile prev. de art. 45 C. proc. civ (Ministerul Public poate porni acţiunea civilă oricând este necesar pentru a se apăra drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi dispăruţilor, dar şi în alte cazuri prevăzute expres de lege.).;
- de creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice, dacă nu este vorba de drepturi strict personale (art. 974 C. civ.).
- se admite unanim că şi autoritatea tutelară poate invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat de sau pentru incapabil, deşi nu există reglementare legală în acest sens.
De regulă, persoana interesată să invoce nulitatea relativă este una dintre părţile actului juridic. Sunt însă cazuri în care norma juridică nerespectată la încheierea actului juridic protejează interesele unei terţe persoane şi nu pe cele ale uneia dintre părţile actului juridic. În acest caz, nulitatea relativă nu va putea fi invocată de vreuna din părţile actului juridic, ci de terţul respectiv. De pildă, interesul de a invoca nulitatea relativă a unui legat pentru vicierea consimţământului testatorului aparţine moştenitorilor legali, care, prin ipoteză, nu sunt părţi în actul juridic a cărui nulitate o invocă.
În doctrină nu există o părere unitară în privinţă posibilităţii ocrotitorului legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă care nu acţionează din neglijenţă, de a invoca nulitatea relativă. Opinia majoritară consideră că dispoziţiile legale în vigoare nu prevăd un asemenea drept pentru ocrotitorul legal şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să invoce nulitatea relativă personl şi cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (mai exact, pentru a respecta dispoziţiile legale referitoare la capacitatea procesuală de exerciţiu, anume art. 42 C. proc. civ., ar trebui să se spună că acţiunea în justiţie se exercită de către cel cu capacitate procesuală de exerciţiu restrânsă, asistat de ocrotitorul legal).
Soluţia contrară, recunoaşte dreptul ocrotitorului legal de a invoca nulitatea relativă. Această soluţie se bazează pe o interpretare extensivă şi teleologică a art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că, dacă prescripţia extinctivă curge numai de la data când ocrotitorul legal cunoaşte cauza de anulare, înseamnă, implicit, că acesta o poate şi invoca, fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecţie reală celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă parte, cerinţa cunoaşterii de către ocrotitorul legal a cauzei de nulitate relativă ar fi în mare măsură inutilă.
B) Acţiunea în declararea nulităţii relative este prescriptibilă. Aceasta înseamnă că nulitatea relativă trebuie invocată (pe cale de acţiune sau excepţie) în termenul de prescripţie extinctiv; începutul prescripţiei acestei acţiuni este reglementat de art. 9 din Decretul nr, 167/1958); Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă, fiind instituită pentru ocrotirea unor interese individuale, urmează să cedeze în faţa intereselor generale pe care le asigură instituţia prescripţiei extinctive. Necesitatea de a asigura certitudine şi siguranţă circuitului civil vizează şi cauzele de nulitate relativă, această necesitate fiind mai puternică decât nevoia de a asigura ocrotirea unor interese individuale. De altfel, interesul general, deşi are prioritate faţă de cel individual, nu îl nesocoteşte pe acesta din urmă, întrucât cel care apreciază că prin încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea actului juridic i-au fost aduse atingere propriilor interese nu este lipsit de posibilitatea de a cere desfiinţarea actului juridic lovit de nulitate relativă (înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă).
Decretul nr. 167/1958 nu prevede în mod expres şi direct că acţiunea în nulitate relativă este supusă prescripţiei extinctive, dar stabileşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a acţiunii prin care se solicită anularea actului.
Dacă invocarea nulităţii pe cale de excepţie (apărare de fond) este sau nu supusă prescripţiei extinctive nu a primit o rezolvare unitară în doctrină. Soluţia dată de dreptul francez (şi susţinută şi de o parte a autorilor români) este cea conform căreia invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie este imprescriptibilă (conform adagiului quae temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum - "acţiunile sunt temporare, excepţiile, perpetue). De asemenea, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, prin prescripţie se stinge doar dreptul la acţiune, nu şi excepţia. Art. 2 al aceluiaşi decret reglementează că nulitatea absolută poate fi invocată oricând, prin acţiune sau excepţie. Privitor la nulitatea relativă, decretul în discuţie limitează în timp numai exercitarea dreptului la acţiunea în anulare (3 ani), lăsând astfel în afara câmpului său de aplicare calea excepţiei, care constituie numai un mijloc de apărare.
Dacă nulitatea relativă nu ar putea fi invocată oricând pe cale de excepţie, creditorul de rea-credinţă ar putea să lase să treacă termenul de prescripţie pentru a acţiona ulterior (ex.: cazul celui care cumpără un imobil de la un minor, fără însă a lua lucrul în posesie, determinându-l prin aceasta pe vânzătorul ajuns major să creadă că nu mai are de gând să solicite executarea contractului şi deci că vânzătorul nu ar mai avea interes să introducă acţiunea în anularea vânzării), însă o asemenea situaţie defavorabilă debitorului este evitată prin posibilitatea acestuia din urmă de a invoca nulitatea relativă pe cale de excepţie.
Într-o a doua opinie, majoritară în dreptul român, se susţine că invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie este prescriptibilă. Câteva dintre argumentele aduse în sprijinirea acestei susţineri sunt în sensul că: invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie trebuie să fie supusă prescripţiei extinctive în aceleaşi condiţii în care se prescrie acţiunea în nulitate relativă, pentru că şi în acest caz se regăseşte finalitatea prescripţiei extinctive, aceea de a nu lăsa să dăinuie incertitudinea, de a limpezi raporturile juridice civile; pentru că pretenţiile patrimoniale în temeiul unui act juridic lovit de nulitate relativă sunt, în principiu, prescriptibile, dispare interesul soluţiei imprescriptibilităţii excepţiei de nulitate relativă a actului juridic; indiferent dacă se invocă prin acţiune sau excepţie, nulitatea relativă protejează un interes individual, astfel şi soluţia asupra prescriptibilităţii mijlocului procedural de invocare trebuie să fie aceeaşi; când excepţia ar fi folosită pentru formularea unor pretenţii ce trebuiau valorificate pe cale de acţiune, ea va fi supusă prescripţiei extinctive, deoarece, altfel, ceea ce este prescriptibil potrivit legii ar deveni imprescriptibil prin voinţa celui interesat dar împotriva legii; expirarea termenului de prescripţie extinctivă lasă să se presupună voinţa tacită de confirmare a actului juridic lovit de nulitate relativă; prin soluţia conform căreia şi excepţia de nulitate relativă este prescriptibilă extinctiv nu se aduce atingere intereselor celui protejat prin instituirea nulităţii relative deoarece chiar legea limitează posibilitatea invocării în timp a nulităţii relative pe cale de acţiune.
C) Deoarece nulitatea relativă protejează interese individuale, este firesc ca persoana interesată să poată renunţa în mod valabil la dreptul de a o invoca, dacă apreciază că acest fapt este conform intereselor sale. Renunţarea la un asemenea drept are ca efect acoperirea nulităţii relative (deci, consolidarea actului juridic anulabil) şi se realizează prin confirmare.
Aşadar, confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă. Ea poate să fie expresă sau tacită.
Conform art. 1190 cod civil, actul de confirmare expresă sau de ratificare a unei obligaţii în contra căreia legea admite acţiunea în nulitate trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe pentru a fi valabil:
1. să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă şi să fie făcut deplină cunoştinţă de cauză;
2. viciul care afecta actul juridic lovit de nulitate relativă (cauza de nulitate relativă) să fi încetat în momentul confirmării (în caz contrar, însuşi actul de confirmare este anulabil);
3. să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune de motivul acţiunii în nulitate relativă;
4. din cuprinsul actului să se desprindă intenţia de a acoperi nulitatea.
Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra "intenţiei de acoperire a nulităţii relative. De exemplu, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate relativă reprezintă o confirmare tacită (este însă necesar ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate relativă şi să fi executat actul în cunoştinţă de cauză). În acest sens, art. 1167 alin. (1) C. civ. prevede că „în lipsa unui act de confirmare sau ratificare, este suficient ca obligaţia să se execute voluntar, după data la care obligaţia putea fi valabil confirmată sau ratificat, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi în epoca determinate de lege, ţin loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma în drepturile persoanelor a treia"
Se apreciază că ar fi vorba de o confirmare tacită şi în cazul neinvocării nulităţii relative înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă. Această opinie este însă criticabilă, deoarece confirmare este un act juridic unilateral şi, deci, irevocabil, aşa încât nu s-ar mai putea pune de acord instituţia confirmării actului juridic lovit de nulitate relativă cu cea a repunerii în termenul de prescripţie extinctivă. Neinvocarea nulităţii relative înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă ar putea totuşi constitui o prezumţie (simplă) de confirmare tacită, care, ca orice prezumţie simplă, poate fi răsturnată.
Confirmarea, indiferent că este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului juridic lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce retroactiv, adică de la data când a fost încheiat actul juridic confirmat.
Confirmarea nulităţii relative se distinge de ratificare. Ratificarea este actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat, în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv.
De asemenea, confirmarea nu trebuie confundată cu refacerea actului. În cazul refacerii actului, se încheie un nou act juridic, care îşi produce efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv.
Mai trebuie făcută deosebirea şi între confirmare şi actul recognitiv prin care se recunoaşte un act juridic preexistent numai în privinţa existenţei lui, dar nu şi cu privire la validitatea sa. Aceasta înseamnă că persoana interesată nu renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.
Comparaţie între regimul juridic al nulităţii absolute şi al celei relative
Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă există deosebiri de regim juridic, dar nu şi de efecte (efectul este la ambele ineficacitatea actului juridic).
a) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost de nesocotit la încheierea actului, spre deosebire de nulitatea absolută, care poate fi invocată de oricine are interes, chiar şi din oficiu;
b) nulitatea relativă este prescriptibiă, în timp ce cea absolută este imprescriptibilă (nu este supusă prescripţiei extinctive);
c) nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit, însă cea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare.