Principiul relativităţii efectelor actului juridic
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau autorii săi, fără să poată profita ori dăuna altor persoane. Acest principiu este consacrat şi de art. 973 Cod civil, potrivit căruia convenţiile au efect doar între părţile contractante, dar îşi are originea în dreptul roman:"res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest" (un act încheiat între anumite persoane nu avantajează, dar nici nu dezavantajează pe altcineva.) Altfel spus, principiul relativităţii înseamnă că actul juridic civil bilateral dă naştere la drepturi şi obligaţii doar pentru părţile lui, iar actul unilateral îl obligă numai pe autorul său.
Justificarea principiului se regăseşte în două idei de bază:
- natura voliţională a actului juridic ce impune ca nimeni nu poate deveni debitor sau creditor fără voia sa;
- soluţia contrară acestui principiu ar aduce atingere libertăţii persoanei.
Opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic
Un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective şi obligaţii pentru un terţ, în schimb drepturile şi obligaţiile părţilor din acel act juridic trebuie respectate şi de către terţi.
Opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv, dobândit de parte prin actul juridic respectiv. Detalii: opozabilitatea actului juridic
Noţiunea de parte
Parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentare, şi faţă de care se produc efectele actului respectiv. Altfel spus, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil îşi produce efectele în temeiul principiului relativităţii. Termenul "parte" desemnează atât pe una dintre părţile actului juridic civil bilateral sau multilateral, cât şi pe autorul actului juridic civil unilateral. Iar, în raport de natura actului juridic încheiat, părţile poartă denumiri diferite (autor al ofertei sau al acceptării ofertei, vânzător, cumpărător, copărtaş, testator etc.). Ex.: în contractul de vânzare-cumparare încheiat de X cu Y, fiecare este parte a contractului-vânzător/cumpărător, dar şi autor al ofertei/acceptant al acesteia.
Dpdv. juridic, parte este atât persoana care încheie direct şi personal un anumit act juridic civil, cât şi cea care încheie actul prin intermediul unui reprezentant legal sau convenţional.
Partea actului juridic civil poate semnifica mai multe persoane fizice sau juridice care promovează ori au un interes sau o poziţie comună.
În concluzie, părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil îşi produce efectele în virtutea principiului relativităţii.
Noţiunea de terţ
Terţii (penitus extranei) sunt persoanele străine de un act juridic civil, deci care n-au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia. Detalii: terti, definitie.
Avânzii-cauză: definiţie şi clasificare
Având-cauză sau succesor in drepturi este persoana care, din cauza legăturii ei juridice cu părţile actului juridic, suportă sau profită de efectele acestuia, deşi nu a participat la încheierea lui. Există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi cu titlu universal (1), succesorii cu titlu particular (2) şi creditorii chirografari (3).
(1) Succesor universal este acea persoană care dobândeşte un patrimoniu (o universalitate); ex: unicul moştenitor legal, legatarul universal, persoana juridică ce dobândeşte un patrimoniu prin efectul comasării (fuziune sau absorbţie) sau al transformării.
Succesorul cu titlu universal este persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu. Ex: moştenitorii legali, legatarul sau legatarii care au dobândit o cotă-parte din moştenire, persoana juridică care dobândeşte o parte din patrimoniul persoanei juridice total sau parţial divizate. Citiţi mai multe în articolul: succesori universali si cu titlu universal.
(2) Succesor cu titlu particular este persoana care dobândeşte un drept subiectiv, privit individual (ut singuli). Ex.: cumpărătorul unui bun, donatarul, cesionarul, legatarul cu titlu particular etc.
Calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular se apreciază doar în raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte persoane (faţă de aceste acte juridice, succesorul cu titlu particular poate să fie având-cauză sau terţ). Deci, calitatea de având-cauză a succesorului cu titlu particular nu se apreciază în raport de actul juridic prin care el a dobândit un drept subiectiv (caz în care are calitate de parte) şi nici în raport de alte acte juridice încheiate de autorul său cu alte persoane, acte care n-au legătură cu dreptul subiectiv respectiv (făţă de care are poziţia poziţia de terţ).
Dobânditorul unui drept are calitatea de având-cauză, putând exercita drepturile şi fiind ţinut să execute obligaţiile autorului său care decurg din actul juridic respectiv, doar cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe:
- drepturile şi obligaţiile să aibă o strânsă legătură cu dreptul subiectiv dobândit;
- actul juridic să fie încheiat anterior de autorul lui cu alte persoane şi să se refere la acelaşi drept sau bun;
- să fi fost respectate formalităţile de publicitate cerute de lege pentru acel act juridic sau înscrisul ce constată actul juridic respectiv să aibă dată certă (adică, actul juridic faţă de care urmează a se stabili calitatea de având-cauză sau de terţ a succesorului cu titlu particular să îndeplinească cerinţele formei pentru opozabilitate faţă de terţi).
Totuşi, dobânditorul ulterior nu poate invoca lipsa înscrierii dreptului real imobiliar în cartea funciară, dacă avea cunoştinţă de aceasta. În acest caz, dobânditorul prin act juridic cu titlu oneros este de rea-credinţă. De asemenea, acest aspect nu poate fi invocat nici de dobânditorul prin act juridic cu titlu gratuit, indiferent dacă este de bună sau rea-credinţă (potrivit art. 28 din Legea nr. 7/1996, dobânditorul anterior poate cere instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de cea efectuată la cererea unui terţ ce a dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit sau care a fost de rea-credinţă la data încheierii actului).
Când una dintre cele trei cerinţe este neîndeplinită, dobânditorul cu titlu particular va avea calitate de terţ. Ex:. când după încheierea contractului de închiriere, proprietarul (locatorul) vinde imobilul în cauză unui terţ. Potrivit art. 1441 C. civ., contractul de locaţiune, dacă are dată certă anterioară celui de vânzare-cumpărare, îşi va produce efectele şi faţă de cumpărător, exceptând situaţia în care contractul de închiriere cuprinde o clauză expresă de reziliere în cazul vânzării. Însă, cumpărătorul nu mai este obligat să respecte locaţiunea consimţită de vânzător dacă la data când contractul de vânzare-cumpărare a dobândit dată certă sau, mai exact, au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară (devenind astfel opozabil terţilor, deci şi locatarului), contractul de locaţiune încheiat anterior nu avea dată certă. În aceleaşi condiţii, contractul de locaţiune îşi va produce efectele şi faţă de alţi dobânditori cu titlu particular ai bunului ce îi formează obiectul (ex: în cazul înstrăinării bunului printr-un contract de donaţie, de întreţinere, schimb etc.), precum şi faţă de cel căruia locatorul îi constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv (ex.: convenţia de constituire a unui drept de uzufruct sau a unui drept de superficie).
Pentru un exemplu mai concret, putem presupune că proprietarul X îi închiriază chiriaşului Y o casă, încheind un contract de închiriere în formă autentică sau sub forma unui înscris sub semnătură privată cu dată certă, fără a introduce o clauză privitoare la soarta contractului de închiriere în cazul în care X ar vinde casa. După încheirea acestui act, proprietarul X vinde însă casa respectivă terţului Z (succesor cu titlu particular). În acest caz, Z va fi obligat să respecte obligaţiile asumate de X prin contractul de închiriere încheiat cu Y, cu toate că Z nu a participat la încheierea contractului de închiriere. Prin urmare, Z are calitatea de având-cauză faţă de contractul de închiriere încheiat între- X şi Y, pentru că efectele acestui contract se produc şi faţă de el, deşi nu a participat la încheierea lui. Suntem.în prezenţa aşa-numitelor obligaţii scriptae in rem. Tot calitate de având-cauză are succesorul cu titlu particular şi în privinţa obligaţiilor propter rem.
Un alt exemplu clasic oferit de doctrină este acela când creditorul A încheie cu debitorul B un contract de împrumut prin care primul îl împrumută pe al doilea cu o sumă de bani. Pentru garantarea obligaţiei de restituire a sumei împrumutate, B constituie în favoarea lui A o ipotecă. Ulterior, printr-o cesiune de creantă, A cedează terţului C creanţa pe care o are contra lui B.. Dacă prin cesiunea de creanţă, care este notificată debitorului cedat, sau este acceptată de aceasta printr-un înscris autentic,- nu se prevede expres contrariul, C beneficiază de gajul sau ipoteca ce garantează creanţa dobândită cu toate că nu a fost parte (nu a participat la încheierea actului juridic prin care s-a constituit gajul sau ipoteca). Şi în acest caz, C este succesor cu titlu particular şi are calitatea de având-cauză.
Producerea efectelor unui act juridic şi faţă de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor, precum şi, în condiţiile arătate, faţă de succesorul cu titlu particular este justificată şi de principiul potrivit căruia un drept se transmite aşa cum apare el în patrimoniul transmiţătorului, acesta din urmă neputând ceda mai multe drepturi decât are.
(3) Creditorii chirografari sunt aceia care au doar un drept de gaj general asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor. Astfel, ei nu deţin o garanţie reală care să le asigure realizarea creanţei pe care o au contra debitorului lor (gaj, ipotecă, privilegiu). Pentru informaţii suplimentare şi exemple, citiţi: creditorii chirografari.