Succesiune. Notiune de vocatie succesorala. Element de extraneitate. Distinctia dintre stabilirea vocatiei succesorale si dovedirea filiatiei.
In speţă, nu s-a contestat că imobilul pretins a fi existat în patrimoniul defunctei la data decesului se află pe teritoriul României, "moştenirea" fiind supusă, potrivit art. 67 din Legea nr. 105/1992, legii române.
Dovada filiaţiei reclamantului, care a pretins că este nepotul defunctei, este o condiţie prealabilă stabilirii vocaţiei sale succesorale. Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat, conform art. 161 alin. 4 din Legea nr. 105/1992, care, în speţă, nu este legea română, ci legea elveţiană.
Potrivit dreptului civil elveţian, calitatea de moştenitor (sub rezerva tuturor acţiunilor în nulitate sau petiţie de ereditate) se dovedeşte prin certificatul de moştenitor sau prin actul de notorietate semnat de doi martori majori care au cunoscut pe decujus, nefiind lipsiţi de drepturile lor civile, neavând legătură de rudenie apropiată cu defunctul şi care nu primesc liberalităţi prin testament.
Prin urmare, Curtea a apreciat că dovada filiaţiei reclamantului cu defuncta, interesând starea civilă, s-a probat în mod legal, potrivit legii elveţiene, cu actul de notorietate întocmit şi legalizat la biroul unor notari din Geneva, consemnând atât decesul autoarei reclamantului, cât şi faptul că acesta din urmă este unicul moştenitor.
în continuare, verificându-se, potrivit legii române, în condiţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992, vocaţia reclamantului la succesiunea autoarei sale, s-a constatat că acesta, în calitate de descendent, are vocaţie succesorală, făcând parte din clasa i de moştenitori, conform art. 669 din Codul civil. (Decizia nr. 1142 din 21 decembrie 2004 - Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată la data de 15.08.2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul E.S.B. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.D.G., SC "R." SA şi municipiul Bucureşti şi a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare- cumpărare nr. 1636/112/1997 încheiat între S.D.G. şi SC "R." SA, având ca obiect apartamentul situat în Bucureşti, sector 1, şi să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu şi cota-parte indiviză din terenul pe care este construit imobilul.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că apartamentul din sectorul 1 a fost dobândit de M.B., autoarea reclamantului, în baza contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 16625 din 24.05.1935.
S-a mai susţinut că reclamantul este unicul moştenitor al defunctei M.B. şi că apartamentul în litigiu a trecut fără titlu în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, deşi autoarea reclamantului nu figurează în lista anexă la acest decret.
Imobilul a fost ulterior înstrăinat către pârâta S.D.G. prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1636/112 din 15.10.1997, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare este atrasă de împrejurarea că în baza Legii nr. 112/1995 nu puteau fi înstrăinate decât imobilele preluate de stat cu titlu valabil. Or, în cauză, apartamentul revendicat a intrat în mod abuziv în proprietatea statului, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pe parcursul judecării cauzei s-a mai invocat nulitatea actului juridic de înstrăinare atrasă de nerespectarea art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicată.
S-a mai susţinut că titlul de proprietate al reclamantului este mai bine caracterizat, ceea ce duce la admiterea acţiunii în revendicare, în urma comparării titlurilor de proprietate ce se opun.
Prin Sentinţa civilă nr. 720 din 3.02.2003, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16625 din 24.05.1935, M.B. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti. Acest imobil a făcut în anul 1959 obiectul unei măsuri de preluare de către stat, aşa cum reiese din Decizia nr. 519 din 2.06.1959 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ulterior a fost înstrăinat de către stat prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă în cauză. Instanţa a apreciat însă că actele depuse la dosar de reclamant nu dovedesc dacă la data preluării imobilului, în 1959, M.B. mai era proprietara apartamentului şi nici dacă reclamantul este moştenitorul acesteia. S-a considerat de către prima instanţă că declaraţia autentificată de notar a unor persoane care susţin notorietatea în urma decesului mamei reclamantului, arătând că acesta este unicul moştenitor al mamei sale, iar aceasta a fost, la rândul ei, unica moştenitoare a bunicii reclamantului, M.B., nu dovedeşte calitatea de moştenitor a reclamantului, nici potrivit dreptului românesc (în care această dovadă se face cu acte de stare civilă sau cu certificat de moştenitor), nici potrivit dreptului elveţian. Instanţa a reţinut că în aceste condiţii nu se poate aprecia că reclamantul şi-a dovedit îndreptăţirea sa de a solicita recunoaşterea dreptului de proprietate al M.B. şi nici pe aceea de a solicita constatarea nulităţii contractului de vânzare- cumpărare încheiat între pârâţi cu privire la imobil şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Prin Decizia civilă nr. 1888/A din 21.10.2003, Tribunalul Bucureşti - Secţia a lll-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 720 din 3.02.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Răspunzând criticilor formulate prin motivele de apel, tribunalul a reţinut că reclamantul trebuia să dovedească calitatea sa de succesor în drepturi al numitei M.B. potrivit legii române, date fiind dispoziţiile art. 66 lit. b) din Legea nr. 105/1992. Instanţa a considerat că în raport de aceste dispoziţii legale şi de prevederile art. 88 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, declaraţia de notorietate autentificată în Elveţia nu probează calitatea reclamantului de succesor în drepturi al defunctei M.B., fiind lipsit de relevanţă sub acest aspect faptul că, în statul în care a fost întocmit respectivul act, acesta are o forţă probantă egală cu aceea a certificatului de moştenitor. S-a mai reţinut că faţă de conţinutul Deciziei nr. 519 din 2.06.1959 (act autentic emis de autoritatea publică în exercitarea atribuţiilor) operează prezumţia că, la data preluării de către stat, imobilul nu se mai afla în patrimoniul defunctei M.B, ci al persoanei de la care acesta a fost preluat, respectiv S.M., concluziile primei instanţe în acest sens fiind corecte.
Impotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs apelantul- reclamant E.S.B. Prin motivele de recurs formulate s-a criticat hotărârea instanţei de apel pentru următoarele motive încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 66 lit. b), art. 71 şi art. 161 din Legea nr. 105/1992, întrucât în cauză nu se pune în discuţie legea aplicabilă moştenirii, ci problema dovedirii calităţii de moştenitor. Or, proba acestei calităţi a fost făcută de recurentul-reclamant în conformitate cu dispoziţiile art. 161 din Legea nr. 105/1992 în raport cu care forţa probantă a actului de notorietate este cea recunoscută de legea locului unde actul a fost întocmit, respectiv legea elveţiană, care prin art. 559 din Codul civil echivalează actul de notorietate întocmit de notar cu certificatul de moştenitor şi-i acordă putere doveditoare în privinţa calităţii de moştenitor.
S-a mai susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 480 din Codul civil, art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicată, şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Sub acest aspect s-a arătat că imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv de statul comunist în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele unei alte persoane decât adevăratul proprietar şi că actul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi este nul, fiind întocmit cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, întrucât intimata nu ocupa apartamentul la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage nulitatea contractului, în temeiul art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai invocat împrejurarea că titlul reclamantului este mai bine caracterizat decât cel opus de pârâte, ceea ce trebuie să conducă la admiterea acţiunii în revendicare formulate prin cererea care a învestit instanţa.
Analizând o decizie recurată în limitele stabilite prin motivele de recurs formulate, Curtea a constatat că recursul este fondat, fiind admis pentru următoarele considerente:
Instanţele anterioare au considerat cererea formulată de reclamantul E.S.B., prin care acesta solicita constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate al pârâtei S.D.G. şi compararea titlurilor de proprietate ce se opun cu privire la acelaşi imobil, ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamantul nu şi-a dovedit propriul său titlu de proprietate sub un dublu aspect: nu a dovedit că este succesorul defunctei M.B. şi nici că aceasta mai era proprietara imobilului la data preluării bunului de către stat.
Concluzia este greşită pentru următoarele argumente:
Este necontestat în cauză că imobilul a cărui revendicare s-a solicitat este situat pe teritoriul României şi este de asemenea necontestată împrejurarea că succesiunea defunctei M.B., cea care prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16625 din 24.05.1935 a dobândit apartamentul In litigiu, nu a fost dezbătută pe teritoriul României. Pornind de la aceste două premise, rămâne de stabilit dacă calitatea de moştenitor a reclamantului este supusă sau nu sub aspect probator cerinţelor dreptului român. Potrivit art. 66 lit. b) din Legea nr. 105/1992, moştenirea este supusă în ceea ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat. Fiind dovedit şi necontestat în cauză că imobilul, pretins a fi existat în patrimoniul defunctei M.B. la data decesului, întrucât nu a fost niciodată preluat de stat cu titlu valabil, se află pe teritoriul României, "moştenirea" este într-adevăr supusă legii române. In continuare, art. 67 din Legea nr. 105/1992 prevede că legea aplicabilă moştenirii stabileşte sub-aspecte care interesează în cauză persoanele cu vocaţie de a moşteni (art. 67 lit. b)). Noţiunea de vocaţie la moştenire are atât un sens general, cât şi unul concret. In sens general, ea desemnează vocaţia eventuală a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de defunct. In sens concret, noţiunea de vocaţie succesorală desemnează acea vocaţie efectivă, utilă, determinată prin devoluţiune succesorală în temeiul căreia se stabilesc, dintre persoanele cu vocaţie succesorală generală, acele persoane care vor culege în mod efectiv moştenirea defunctului. In consecinţă, interpretarea care trebuie dată art. 67 lit. b) din Legea nr. 105/1992 este că, în cazul unui element de extraneitate, vocaţia succesorală se va determina potrivit legii române. Altfel spus, legea română stabileşte care sunt persoanele care în raport de gradele de rudenie chemate la succesiune vor culege efectiv moştenirea, care este ordinea claselor de moştenitori, care sunt persoanele ce culeg moştenirea în caz de concurs între moştenitori legali şi testamentari etc. In cauză însă nu problema vocaţiei succesorale interesează în primul rând. Pentru a se ajunge la a se stabili care persoane au vocaţie succesorală concretă, în raport într-adevăr de reglementările legii române, trebuie în prealabil să se probeze legătura de rudenie a reclamantului cu defuncta M.B. şi aceasta este o problemă ce ţine de regulile dovedirii stării civile. ltfel spus, reclamantul a pretins că este nepotul defunctei, or, dovada acestei pretinse filiaţii este o condiţie prealabilă stabilirii vocaţiei sale succesorale.
"Dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat" (art. 161 alin. 4 Legea nr. 105/1992), care în acest caz nu este legea română, aşa cum greşit au stabilit instanţele anterioare.
Starea civilă reprezintă mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie. Ca mijloc de individualizare a persoanei fizice, starea civilă cuprinde mai multe elemente, corespunzătoare calităţilor necesare pentru această individualizare, şi anume: din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, divorţat, văduv, rudă sau afin cu cineva, născut într-o anumită localitate etc. Prin actul de naştere (act de stare civilă), reclamantul-apelant a probat că este fiul mamei sale, Y.S.B., iar prin copia "extractului din registrul actelor de stare civilă pe anul 1908" a probat şi faptul că mama sa a fost fiica defunctei M.B. Totodată, prin actul de notorietate întocmit şi notarizat în Geneva la un birou notarial, se consemnează că a intervenit atât decesul lui M.B. (la Geneva în data de 12.05.1978), cât şi al lui Y.S.B. (la Gland în 14.09.1971) şi că reclamantul este unicul moştenitor. Este adevărat că actul notarial de notorietate este întocmit pe baza declaraţiilor a două persoane, însă, potrivit dreptului civil elveţian, calitatea de moştenitor (sub rezerva tuturor acţiunilor în nulitate sau petiţie de ereditate) se dovedeşte prin certificatul de moştenitor sau prin actul de notorietate semnat de doi martori majori care au cunoscut pe decujus, nefiind lipsiţi de drepturile lor civile, neavând legătură de rudenie apropiată cu defunctul şi care nu primesc liberalităţi prin testament. Prin urmare, Curtea a apreciat că dovada filiaţiei reclamantului cu defuncta, interesând starea civilă, se probează, în condiţiile art. 161 alin. 4 din Legea nr. 105/1992, potrivit legii locului unde s-a întocmit înscrisul doveditor şi că în cauză această probă a fost făcută în mod legal, potrivit legii civile elveţiene. In continuare, verificându-se, de data aceasta potrivit legii române, în condiţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992, vocaţia reclamantului la succesiunea autoarei sale, s-a constatat că reclamantul, în calitate de descendent, are vocaţie succesorală, făcând parte din clasa I de moştenitori, conform art. 669 din Codul civil. Dovedită fiind vocaţia succesorală a reclamantului la moştenirea autoarei sale M.B. şi dovedită fiind împrejurarea că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16625 din 24.05.1935, autoarea sa a dobândit imobilul în litigiu, Curtea a apreciat că reclamantul are dreptul de a solicita în justiţie revendicarea imobilului şi constatarea prealabilă a nulităţii titlului de proprietate opus de pârâtă. Insă, întrucât instanţele anterioare, apreciind că reclamantul nu şi-ar fi dovedit titlul, au considerat că există din acest punct de vedere o imposibilitate de a se analiza valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta- intimată şi de a se compara titlurile de proprietate, în temeiul art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 5 criticile formulate cu privire la aspectele nesoluţionate de instanţele anterioare.
Pe cale de consecinţă, hotărârea recurată a fost casată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului, care trebuie să analizeze pretenţiile reciamantului-apelant şi apărările pârâţilor intimaţi legate de nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi de comparare a titlurilor ce se opun cu privire la acelaşi imobil.
Alte articole:
Întrebări și răspunsuri: Succesiune. Notiune de vocatie succesorala. Element de extraneitate. Distinctia dintre stabilirea vocatiei succesorale si dovedirea filiatiei.
