Porte-fort (conventie de)
Conventia de porte-fort este o promisiune de a determina pe altul să ratifice un act, convenţie prin care o persoană (numită promitent) se angajează faţă de o persoană (numită beneficiar) să determine pe un terţ să ratifice un act juridic încheiat în contul lui de către promitent, fără împuternicirea sa prealabilă. Trebuie deosebite aici două acte juridice : actul încheiat de promitent pentru un terţ, fără împuternicirea acestuia (care este o promisiune pentru altul, fără valoare juridică atat timp cat nu este ratificată de terţ) şi actul prin care promtentul se obligă faţă de cocontractant să procure ulterior ratificarea de către terţ a actului încheiat pentru el fără împutarincire.
Conventia de porte-fort este perfect valabilă, avand drept conţinut obligaţia personală a promitentului (reprezentant fără împuternicire) de a obţine consimţămantul celui reprezentat la actul pe care l-a încheiat în contul său (obligaţie de a face). Pană la ratificare, actul încheiat fără îmţputernicire este imperfect (putand fi privit ca încheiat de un gerant de afaceri, sub rezerva ratificării ulterioare); dacă terţul refuză să ratifice actul, sau dacă ratificarea devine imposibilă (datorită decesului, incapacităţii etc.), actul tul încheiat pentru ei nu va produce niciun efect; în acest caz, promitentul şi beneficiarul cocontractant vor trebui să-şi restituie ceea ce au executat în temeiul acelui act, promitentul fiind răspunzător — cu daune-interese — pentru neîndeplinirea obligaţiei ce şi-a asumat (de a-l determina pe terţ să ratifice) ; dacă însă terţul ratifică actul, acesta se va perfecta retroactiv, ab initio (din momentul încheierii sale) şi va produce efecte direct între terţ şi beneficiarul promisiunii, iar promitentul — care şi-a îndeplinit obligaţia de a face asumată — va fi liberat. Promisiunea apare deci ca o convenţie accesorie faţă de actul încheiat în contul terţului, care se deosebeşte însă de cauţiune (sau fidejusiune) prin faptul că promitentul se obligă a furniza doar consimţămantul (ratificarea) terţului, pe cand fidejusorul se obligă a garanta şi executarea contractului consimţit; nimic nu se opune însă ca promitentul să-şi asume şi rolul de cauţiune.
Promisiunea de a determina pe altul să ratifice un act prezintă interes practic, în special cu ocazia încheierii unor acte în numele unor persoane absente sau incapabile, avand drept scop să evite formalităţile de numire a unui administrator provizoriu (în cazul absentului) sau formalităţile de încuviinţare (în cazul incapabililor), atunci cand încheierea actului prezintă urgenţă, persoana care încheie actul în numele celui absent sau incapabil obligandu-se să obţină ulterior (după întoarcerea absentului sau dobandirea capacităţii) ratificarea actului încheiat. Ratificarea (ca şi refuzul de a ratifica, de altfel:) poate fi expresă sau tacită (rezultând din acte care implică ratificarea, respectiv refuzul ratificării). Dacă terţul întarzie să adopte o atitudine, el poate fi somat să se pronunţe, prin procedura punerii în întîrziere.